Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXVII)

Printre măsurile luate de conducerea binomului partid-stat comunist român după înlăturarea grupului de frunte al aripii “moscovite” Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu, grup care dominase o vreme Secretariatul C.C. al P.C.R., respectiv după decesul lui Stalin din 5 martie 1953 s-a numărat și adoptarea Decretului nr. 421/24 septembrie 1955 pentru grațierea unor pedepse și amnistierea unor infracțiuni – v. http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-421%20-1955-(21461)-(1).html  De dispozițiile acestui Decret au beneficiat, cu excepția foștilor membri ai guvernelor care au funcționat între 6 septembrie 1940-23 august 1944, întâi persoanele condamnate la pedepse privative de libertate până la 10 ani inclusiv pentru săvârșirea de crime de război, împotriva păcii și umanității, prevăzute de Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război – v. http://www.legex.ro/Legea-312-1945-87.aspx  - , de Legea nr. 291/1947 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii ori umanității și Decretul nr. 207/1948. După cum rezultă în mod implicit chiar din titlurile lor, legile respective au privit în mod deosebit militari, anume pe cei care au hotărât declararea sau continuarea războiului contra U.R.S.S. și a Națiunilor Unite, precum și militari și funcționari acuzați de săvârșirea celorlalte fapte prevăzute de acestea, având legătură cu purtarea războiului ori produse pe timpul desfășurării acestuia.

În mod neîndoielnic, apariția respectivelor acte normative de incriminare s-a datorat prevederilor art. 14 al Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, potrivit cărora “Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război” – v. https://ro.wikisource.org/wiki/Conven%C8%9Bie_de_armisti%C8%9Biu_(1944)  Din formularea articolului rezultă limpede că o asemenea prevedere a fost impusă de U.R.S.S., arestarea și judecarea acuzaților revenind, până la urmă, părții sovietice, partea română luându-și obligația de a colabora.

Abstracție făcând de excepțiile arătate mai sus, conținutul Decretului indică o atitudine a conducerii binomului partid-stat comunist în funcție la momentul apariției acestuia, conducere dominată de “rezerva națională”, care, în termenii vremii, nu poate fi calificată decât antisovietică. Căci grațierea unor persoane, îndeosebi militari, acuzate și, respectiv, condamnate pentru fapte cu privire la care s-a stabilit că s-au produs pe frontul de Est împotriva populației, în particular împotriva militarilor din U.R.S.S. poate fi ușor calificată, pe de o parte, drept un afront la adresa puterii sovietice, iar pe de alta, o acțiune de apărare a militarilor români, atâția câți supraviețuiseră regimului de detenție până la data apariției Decretului, fie ei, până la urmă, vinovați sau nu – v. mai sus cu privire la aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii nr. 312/1945 etc. -, sau, în formularea vremii, o atitudine de împăciutorism.

Prin toate dispozițiile sale, decretul sus-menționat trădează o poziție a celor care l-au elaborat și, respectiv, emis față de soarta războiului, spunând destul de mult cu privire la felul în care conducerea binomului partid-stat comunist din acea vreme aprecia impunerile sovietice sub aspectul legitimității.

Mai mult chiar, se poate aprecia că apariția Decretului nr. 421/1955 a constituit un semnal indicând distanțarea conducerii partidului-stat comunist român de U.R.S.S. și, respectiv, de apropiere de Occident-dispoziția cuprinsă în art. 4 referitoare la grațierea pedepselor aplicate cetățenilor străini îi privea în principal pe germani.

De asemenea, este de reținut că Decretul nr. 421/1955 privea și grațierea ori amnistia unor infracțiuni cu caracter politic – v. Codul penal din 1936, pe http://lege5.ro/Gratuit/g42doobz/codul-penal-din-1936

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXVI)

Poate că cel mai convingător argument în favoarea afirmației că “rezerva națională” din cadrul P.C.(d)R./P.C.R. a fost constituită de Armată în cooperare cu Serviciul Special de Informații este împrejurarea că înlăturarea conducătorului statului a fost realizată de acestea, mareșalul Ion Antonescu fiind predat în custodie tocmai respectivei “rezerve”. Locul de prim-ministru rămânând liber, este logic să se admită că responsabilii din Armată și S.S.I. care au orchestrat momentul 23 august 1944 au planificat și evenimentele ulterioare – formarea Guvernului, ruperea alianței militare cu Germania, alianța militară ad-hoc cu U.R.S.S. – , prevăzând și ce se va întâmpla în continuare – invadarea teritoriului țării de către trupele sovietice, revenirea în țară a “aripii moscovite” din cadrul P.C.(d)R., presiuni ale trupelor de ocupație în vederea acaparării Guvernului de către comuniști etc.

Spre deosebire de membrii “aripii moscovite” din cadrul P.C.(d)R., care vedeau România ca parte inseparabilă a unui imperiu comunist mondial, membrii “rezervei naționale” au acționat, în majoritatea covârșitoare a lor, în vederea instaurării regimului comunist atât în scopul salvării existenței statului ca subiect de Drept internațional și, pe cale de consecință, a existenței națiunii naturale române în întregul ei indivizibil, cât și ca scop în sine. Nici nu se putea altfel, dat fiind profilul ideologic al respectivilor membri, creionat anterior. O serie de evenimente produse imediat după 1953, anul în care a murit Stalin, arată însă diferența fundamentală dintre “aripa moscovită” și, respectiv, “rezerva națională” cu privire la metodele folosite de acestea în scopul instaurării, menținerii și consolidării regimului comunist.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXV)

De principiu, persoanele urmând să facă parte din “rezerva națională”, mai ales cele cărora li se rezervaseră locuri de decizie în cadrul binomului partid-stat comunist, dar și cele cărora li se rezervaseră roluri executive în instituțiile de forță ale statului trebuiau să îndeplinească o serie de condiții. Astfel, în primul rând era necesar ca ele să fie înclinate spre ideologia dacă nu comunistă, măcar socialistă. Lipsa acestei înclinații ar fi fost cu greu mascată față de specialiștii sovietici însărcinați cu depistarea persoanelor infiltrate de serviciile de informații ale statului cu scopul de a face joc dublu. Apoi, era necesar ca persoanele respective să fie adepte hotărâte ale păstrării identității statului, respectiv să fie adversare ale tezelor internaționaliste, respectiv să respingă în mod hotărât orice tentativă de “topire” a statului în imperiul sovietic ori de destrămare teritorială a țării.

“Rezerva națională” urma să fie formată, poate cu câteva excepții, din români, de preferat nutrind sentimente antiimperialiste, dacă nu cumva chiar antisovietice. Puteau fi membri ale “rezervei naționale” și persoane aparținând etniilor dar numai dacă erau stăpânite de un puternic sentiment antisovietic, având la origine drame familiale – de exemplu, o rudă apropiată fusese ucisă de sovietici în război.

De asemenea, era necesar ca persoanele selecționate să facă parte din “rezerva națională” să dispună, după cum s-a precizat deja, de o mare capacitate de disimulare, de persuasiune, apoi să lase impresia unui atașament de nezdruncinat față de ideologia comunistă, față de U.R.S.S.

De asemenea, mai era necesar ca persoanele de care este vorba mai sus să nutrească adversitate, dacă nu cumva chiar ură pentru cei cu stare, pentru cadrele de Poliție, incluzând aici și Siguranța.

Cât privește studiile, erau de preferat persoanele având patru sau șapte clase primare, apoi muncitori prestatori ai unor munci grele ori obositoare ori provenind din medii paupere.

Toate aceste trăsături caracterizând membrii “rezervei naționale” erau necesare finalității urmărite – infiltrarea în cadrul Partidului Comunist din România, respectiv antrenarea lor în acțiunile de instaurare, menținere și consolidare a regimul comunist.

Se subînțelege că, în scop de protecție a întregii construcții, ca regulă generală, persoanele urmând să facă parte din “rezerva națională” nu erau informate cu privire la misiunea ce le fusese rezervată, acestea fiind doar subordonate unor persoane de legătură de la care primeau ordine.

Din cele expuse mai sus rezultă că gama de criterii după care au fost selecționate persoanele formând “rezerva națională” nu a diferit în mod fundamental în ceea ce priveste profilul personal de gama similară de criterii folosite de sovietici după care au fost recrutați membrii “aripii moscovite”, diferențele privind, în principal, raportarea la statutul statului, respectiv al națiunii naturale în întregul ei indivizibil.

Desigur, “rezerva națională” trebuia să cuprindă și intelectuali, necesari pentru diversele posturi de specialitate în viitorul stat comunist. Aceste persoane aveau să fie antrenate în activitatea unor organizații “acoperite”. Apoi, desigur, muncitori, organizați sub forma sindicatelor, a breslelor profesionale, dar și țărani. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, “rezerva națională” urma să cuprindă scriitori, ziariști, artiști plastici, chemați să susțină propaganda viitorului regim.

În ceea ce privește membrii structurii de rezistență armată, ai serviciului ascuns de informații, criteriile de selecție erau, în mare parte, aceleași. Aceștia urmau să fie pregătiți în școli și centre de instructaj “acoperite” aparținând fie Serviciului Special de Informații, fie Armatei.

Pentru asigurarea unei cât mai depline “acoperiri” a “rezervei naționale” era necesar ca nașterea acesteia să fie rezultatul unei operațiuni militare. Iată de ce de constituirea respectivei “rezerve” urma să fie realizată de Armată, în cooperare cu Serviciul Special de Informații. Tocmai de aceea “rezervei naționale” urmă să-i revină după invadarea teritoriului țării de către ocupantul sovietic misiunea de a prelua controlul atât al Armatei, cât și al Serviciului Special de Informații, al unor instituții de “acoperire”.

Toate datele disponibile până acum arată, dle profesor Vladimir Tismăneanu, că șeful operativ al “rezervei naționale” a fost Emil Bodnăraș, iar șeful politic, pentru ultimii ani de dinainte de 23 august 1944, dar și după această dată, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

(Va urma)

©  Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXIV)

Salvarea existenței statului ca subiect de Drept internațional, precum și a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil, apoi a integrității teritoriale, atât cât s-a mai putut salva, s-a realizat așadar după 23 august 1944 prin sacrificarea unor vieți, a unor valori comune, dar și private, precum și a regimului statal monarhic, apoi prin supunerea unor locuitori ai țării la un tratament mergând până la exterminare. Toate aceste măsuri au fost fie impuse de ocupantul sovietic, fie au fost luate de autorități de teama repercusiunilor de tot felul, atât în plan național, cât și personal, fie au fost luate fără a fi necesare salvării statului, respectiv a națiunii de la dispariție, ci pentru consolidarea sistemului statal comunist în sine ori fără nici un astfel de scop. Ceea ce face diferența între acțiunile – și inacțiunile – care au avut drept rezultat restrângerea, chiar suprimarea exercițiului unor drepturi și libertăți ale omului constă tocmai în scopul instituirii lor: dacă, în mod fundamental, au servit sau nu salvării existenței statului ca subiect de Drept internațional, respectiv a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil. Apoi, dacă au servit sau nu instaurării, menținerii, consolidării regimului comunist în sine. Apoi, dacă au servit sau nu salvării, apărării unor valori ale națiunii ori cu caracter privat.

Mai precis spus, stabilirea răspunsului corect în fiecare din aceste cazuri trebuie să aibă în vedere, după cum s-a arătat mai sus, intenția care a stat la baza luării unei anumite măsuri. Astfel, una este ca măsura să fi fost luată în scopul salvării existenței statului ca subiect de Drept internațional, respectiv a națiunii naturale în întregul ei indivizibil, alta este ca măsura să fi fost luată în scopul instaurării, menținerii, consolidării regimului comunist în sine, iar alta ca măsura să fi fost luată în ambele scopuri.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXIII)

După cum s-a arătat anterior, Serviciul Special de Informații în cooperare cu Secția a II-a Informații din cadrul Marelui Stat Major au elaborat și, respectiv, pus în aplicare la începutul anilor ’30 ai secolului trecut un plan privind crearea în cadrul Partidului Comunist din România a unei “rezerve naționale”, așadar a unui grup, a cărui dimensiune numerică este deocamdată necunoscută, cu rolul de a prelua conducerea statului comunist proiectat a fi instaurat în România de conducerea U.R.S.S., în urma unui război. Văzând modul în care a fost instaurat statul comunist în Imperiul Țarist, anume folosindu-se etnici, îndeosebi evrei, precum și compoziția de la acea dată a Partidului Comunist din România, s-a ajuns, în logica lucrurilor, la concluzia că U.R.S.S. va constitui structurile de putere ale viitorului stat comunist român, îndeosebi cele de forță-Poliție, Siguranță, Parchet, instanțe judecătorești -, după același model. De asemenea, s-a prevăzut că U.R.S.S. va acapara și principalele structuri de decizie ale Partidului Comunist din România.

Misiunea trasată “rezervei naționale” a constat, în principal, în următoarele: a) infiltrarea în structurile de conducere ale Partidului Comunist din România, apoi ale Partidului Comunist Român; b) crearea unor organizații cuprinzând intelectuali, profesioniști și specialiști în diverse domenii; c) crearea unei structuri informative; d) acapararea pârghiilor fundamentale de decizie și de ordin executiv în cadrul viitorului binom partid-stat comunist; e) asigurarea existenței statului ca subiect de Drept internațional; f) crearea condițiilor necesare eliberării teritoriului țării de trupele de ocupație sovietice.

În paralel, serviciile de informații menționate anterior au avut sarcina să constituie o structură militară de rezistență care să ducă împotriva ocupantului sovietic o luptă de gherilă în cazul “topirii” statului în imperiul sovietic, respectiv să desfășoare acțiuni informative în cazul menținerii existenței statului ca subiect de Drept internațional.

Pentru atingerea obiectivelor enumerate mai sus, “rezerva națională” din cadrul P.C.(d)R./P.C.R./P.M.R. a beneficiat din partea Serviciului Special de Informații și a Secției a II-a Informații din cadrul Marelui Stat Major de pregătire, apoi de informații de ordin politic, istoric, economic, militar, informativ și contrainformativ, precum și de logistică, presă, cursuri de limbi străine, îndeosebi limba rusă, de mijloace financiare, de un sistem de legături, de acte și slujbe  necesare “acoperirii”.

În logica lucrurilor, atingerea respectivelor obiective de către membrii “rezervei naționale” nu era posibilă decât prin ocuparea unor posturi de decizie și de execuție în cadrul binomului partid-stat comunist. Necesitatea menținerii respectivelor posturi presupunea participarea acestora la acțiunile – și inacțiunile-impuse de ocupantul sovietic, unele dintre ele vizând restrângerea, chiar suprimarea exercițiului unor drepturi și libertăți ale omului. Este de la sine înțeles că refuzul unui membru al “rezervei naționale” de a săvârși aceste acțiuni – și inacțiuni – ori alte acțiuni – și inacțiuni – care, în logica lucrurilor, erau absolut necesare instaurării, menținerii și, respectiv, consolidării statului comunist ar fi condus, mai devreme sau mai târziu, la pericolul deconspirării, respectiv ar fi atras acuzația de împăciutorism, pactizare cu dușmanul de clasă, complot împotriva statului, complicitate, ajutor dat infractorului ș.a. Iată de ce calificarea sub aspect penal ori chiar moral a unor acțiuni – și inacțiuni – săvârșite de membrii “rezervei naționale”, dar și de alte persoane care au condus la restrângerea, chiar suprimarea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului urmează să aibă în vedere în primul rând stabilirea scopului pentru care au fost săvârșite, anume dacă ele vizau sau nu atingerea obiectivelor enunțate mai sus, apoi dacă ele au fost săvârșite în vederea atingerii respectivelor obiective, apoi în vederea “acoperirii” misiunii încredințate.

Din cele expuse mai sus rezultă o primă concluzie: că acceptarea instaurării regimului comunist, apoi participarea la menținerea și, respectiv, consolidarea respectivului regim au fost, în condițiile date, singurele modalități de salvare a existenței statului ca subiect de Drept internațional, respectiv a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil,  respectiv de preîntâmpinare a “topirii” statului în imperiul sovietic și de dispariție a națiunii.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Text actualizat

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXII)

O serie de acțiuni – și inacțiuni – având ca scop instaurarea, apoi menținerea regimului comunist aparținând autorităților statului instalate după 23 august 1944 au urmărit așadar evitarea pericolului pe care îl prezenta U.R.S.S. fie de “topire” a teritoriului țării în cadrul imperiului sovietic, fie de dezmembrare a acestuia, cu consecința, la o adică, a pierderii statalității și, în logica lucrurilor, a identității națiunii naturale române în întregul ei indivizibil. Astfel de acțiuni – și inacțiuni – au fost, după cum s-a arătat anterior, săvârșite chiar de către Regele Mihai I, apoi de către guvernele care au funcționat între 23 august 1944-6 martie 1945. Apoi, o serie de acțiuni – și inacțiuni – ale guvernelor funcționând începând cu 6 martie 1945, fie la presiunea conducerii U.R.S.S., fie din proprie inițiativă, nu au constituit altceva decât continuarea celor săvârsite de guvernele anterioare.

După cum refuzul guvernelor ce au funcționat între 23 august 1944-6 martie 1945 de a săvârsi unele actiuni – si inacțiuni – a antrenat o serie de acțiuni – și inacțiuni – ale U.R.S.S., fie săvârșite direct, fie indirect, constituind amenințări la adresa existenței statului ca subiect de Drept internațional, respectiv a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil, tot așa nu există nici un temei să se presupună că trupele sovietice staționate în România după 6 martie 1945 nu ar fi trecut la acțiuni – și inacțiuni – similare, chiar la instalarea unor autorități militare, apoi civile de sorginte sovietică dacă guvernele de după 6 martie 1945 ar fi refuzat să ia măsurile necesare în vederea instaurării, menținerii și, respectiv, consolidării regimului comunist. Un asemenea refuz ar fi generat așadar pericol pentru existența statului, respectiv a națiunii naturale. Din acest punct de vedere se poate spune chiar că predarea de către Regele Mihai I către Partidul Comunist Român a pârghiilor fundamentale de decizie și, respectiv, de execuție ale statului, ai cărui membri de frunte erau chiar interesați din punct de vedere ideologic să le acapareze, a constituit soluția – unică, de altfel – de salvare a existenței statului ca subiect de Drept internațional, respectiv a națiunii naturale în întregul ei indivizibil. O soluție cu consecințe dramatice pentru viitorul acesteia din urmă.

Instaurarea, menținerea și, respectiv consolidarea regimului comunist în România au presupus săvârșirea unui anumit gen de acțiuni – și inacțiuni -, care nu puteau fi evitate. Așa se face că, de pildă, regimul comunist fiind caracterizat de unicitatea partidului comunist, era absolut necesară desființarea partidelor denumite azi istorice și, în general, a oricărei forme de pluralism politic, precum și a oricărei forme de rezistență împotriva regimului comunist. Menținerea pluralismului politic, apoi a regimului monarhic ar fi generat cel mai probabil o reacție violentă din partea conducerii U.R.S.S., interesată în primul rând să dețină un control total asupra regimului statal din România. Ceea ce este de remarcat este că liderii partidelor denumite azi istorice nu au conștientizat pericolul la care s-au expus atunci când au hotărât să facă opoziție Partidului Comunist Român ori, mai exact spus, U.R.S.S.-ului. De asemenea, nu au conștientizat că făcând o astfel de opoziție pun în pericol existența statului român ca subiect de Drept internațional, respectiv a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil, căci oricând conducătorii U.R.S.S.-ului ar fi putut să înlăture exponenții de frunte ai P.C.R. și să-i înlocuiască pe motiv de incompetență cu alții animați de tezele internaționalismului comunist ori chiar să “topească” statul, recte națiunea naturală în imperiu.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Text actualizat

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXXI)

Desigur, decizia de numire în 6 martie 1945 a guvernului condus de Petru Groza trebuie pusă, în mod strict, pe seama Regelui Mihai I. Acesta a avut, la momentul respectiv, de ales între, până la urmă, păstrarea formei pluraliste de guvernământ și, respectiv, revenirea Transilvaniei de Nord la trupul țării, știut fiind că U.R.S.S. a condiționat revenirea tocmai de numirea respectivului guvern. Cu alte cuvinte, abolirea în mod practic a formei pluraliste de guvernământ a urmărit preîntâmpinarea pericolului pierderii pentru totdeauna de către statul român și, până la urmă, de către națiunea naturală română a unei părți a teritoriului național. Reformulat, păstrarea la guvernare a partidelor denumite azi istorice ar fi constituit în sensul celor de  mai sus un pericol pentru integritatea teritorială.

Regele Mihai I avea, desigur, cunoștință că guvernul numit în 6 martie 1945 era, spre deosebire de cele anterioare instalate începând cu 23 august 1944, format aproape în totalitate din persoane urmărind instaurarea regimului comunist. Se poate așadar afirma că acesta a optat între reîntregirea teritoriului țării și, respectiv, până la urmă, păstrarea formei pluraliste de guvernământ și, mai general, a regimului monarhic, pentru prima variantă. Dar chiar mai mult, incidentele din 24 februarie 1945 din Piața Palatului din București, în cursul cărora s-au folosit armele, trebuie să-i fi arătat cât de periculos pentru existența statului ca subiect de Drept internațional putea fi refuzul de a preda guvernarea în mâinile Partidului Comunist Român, susținut pe multiple canale de ocupantul sovietic. Iar între o administrație formată din militari sovietici ori membri ai aripii “moscovite” din cadrul partidului sus-menționat și una prenumărând și membri ai “rezervei naționale” era, desigur, de preferat a doua variantă, dată fiind rațiunea pentru care a fost creată, susținută ș.a. aceasta din urmă.

O astfel de opțiune a fost impusă așadar de rațiuni ținând de apărarea interesului național, chiar de necesitatea salvării existenței națiunii naturale în întregul ei indivizibil.

O acțiune vizând salvarea interesului general poate să antreneze după sine lezarea unor interese particulare. Astfel, de exemplu, nevoia de a salva de la inundație un obiectiv de importanță națională poate să conducă, prin devierea cursului unui râu, la inundarea unor gospodării aparținând unor persoane fizice. De principiu, într-o astfel de situație nu se poate reține în sarcina subiectului care a ordonat devierea cursului râului, respectiv a celui care a executat ordinul săvârșirea unei fapte penale. De asemenea, tot de principiu, nu are importanță dacă subiectul care a ordonat, respectiv subiectul care a executat ordinul chiar au dorit distrugerea gospodăriilor fiindcă, de exemplu, urmăreau de ceva vreme să-și însușească terenurile pe care erau amplasate gospodăriile pentru transpunerea în practică a cine știe ce proiect imobiliar. Mai mult chiar, refuzul de a salva obiectivul de importanță națională pe motiv că în felul acesta sunt lezate interese particulare trebuie să fie sancționat, așa cum, de pildă, este sancționată, câteodată chiar cu pedeapsa cu moartea, sustragerea de la concentrare, mobilizare, de a merge pe front ș.a.m.d., sustragere care urmărește, în majoritatea cazurilor, apărarea unor interese particulare, în principal apărarea vieții proprii, a integrității fizice și altele asemenea. Iată de ce, dle prof. Vladimir Tismăneanu, chestiunea participării unor persoane, chiar a Partidului Comunist Român la acțiunea de instaurare, respectiv de menținere în România a regimului comunist urmează să fie analizată în primul rând din perspectiva apărării interesului național. Mai clar spus: acțiunile – și inacțiunile – respectivelor subiecte în sensul celor de mai sus au servit sau nu interesului național, în sensul celor arătate anterior?

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Text actualizat

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXX)

Instaurarea regimului comunist în România urmărită de conducerea U.R.S.S. se putea realiza cu ajutorul unui ansamlbu de autorități – așadar organizatori – recrutate (recrutați) fie din rândul românilor, fie din rândul etnicilor, fie din rândul persoanelor care nu locuiau în România, cu privire specială spre cele provenite din U.R.S.S, fie cu ajutorul unei formule combinate. Dintre toate aceste formule, Serviciul Special de Informații, apoi cadre ale Armatei au avut în vedere o administrație recrutată numai dintre români, ca fiind singura în măsură să asigure existența statului ca subiect de Drept internațional și, pe cale de consecință, a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil. La celălalt pol, conducerea U.R.S.S. a avut în vedere o administrație de tip combinat, în cadrul căreia pârghiile fundamentale de decizie și, respectiv, de tip executiv să fie deținute de etnici ori persoane provenite din U.R.S.S., românilor urmând să li se rezerve un rol decorativ, respectiv care să creeze acestor autorități aparența legitimității. De asemenea, conducerea U.R.S.S. și-a rezervat coordonarea, respectiv controlul întregului stat, fie prin intermediul unor interpuși, fie prin exercitarea unor presiuni de diverse facturi, unele la vedere – de exemplu, prezența în țară a trupelor sovietice – , altele în mod mascat – de exemplu, prin intermediul prezenței așa-numiților consilieri.

Recrutarea, formarea ș.a. de către Serviciul Special de Informații a componenților autorităților de vârf de decizie și, respectiv, de execuție ale viitorului stat comunist formând ceea ce Traian Borcescu, fostul șef al Secției Contrainformații din cadrul respectivului Serviciu, a denumit “rezerva națională” din cadrul Partidului Comunist din România, a avut în vedere acoperirea a două cerințe principale: a) persoanele recrutate, formate ș.a. sunt – mai precis, au fost – adepte din punct de vedere ideologic ale unui stat de tip socialist sau chiar comunist; b) respectivele persoane sunt – mai precis, erau – animate de asigurarea existenței statului român ca subiect de Drept internațional. În subsidiar, era necesar ca persoanele selecționate, recrutate, formate ș.a. să aibă disponibilitatea de a săvârși o serie de acțiuni – ori inacțiuni – constituind restrângeri ori chiar suprimări ale exercițiului unor drepturi fundamentale ale omului. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, era necesar ca persoanele respective să fie caracterizate de o capacitate deosebită de disimulare, apoi de persuasiune.

Ceea ce a făcut diferența între partidele politice denumite azi istorice și, respectiv, Partidul Comunist Român constă în concepția privind regimul caracterizând statul: pe când primele au căutat păstrarea unei pseudo-democrații în cadrul regimului monarhic, cel din urmă a urmărit lichidarea acestui regim și înlocuirea lui cu unul comunist, cu precizarea că o aripă a acestuia – aripa “moscovită” – vedea statul “topit” în imperiul sovietic, pe când cealaltă aripă – “rezerva națională” – gândea instaurarea regimului în cadrul unui stat separat de respectivul imperiu.

Trebuie precizat că imediat după 23 august 1944 atât partidele denumite azi istorice, cât și guvernele funcționând până la 6 martie 1945, dar și Regele Mihai I au săvârșit o serie de acțiuni – și inacțiuni – constând în restrângerea, chiar suprimarea nelegitimă a unor drepturi fundamentale ale omului, în alte consecințe de natură să submineze regimul monarhic, sub presiunea pericolului pe care îl prezenta pentru existența statului ca subiect de Drept internațional, și, pe cale de consecință, pentru existența națiunii naturale române în întregul ei indivizibil, pentru valorile fundamentale caracterizând-o prezența în țară a trupelor sovietice. Conștiente că refuzul de a satisface cererile conducătorilor U.R.S.S.-ului de instaurare a regimului comunist ar fi condus, mai devreme sau mai târziu, la “topirea” statului în imperiul sovietic, respectiv de imposibilitatea în care se aflau de a preîntâmpina această finalitate, subiectele respective au recurs la singura soluție de salvare a existenței statului ca subiect de Drept internațional și, implicit, a națiunii naturale române în întregul ei indivizibil: predarea, guvernării, la 6 martie 1945, în mâinile Partidului Comunist Român.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXIX)

Încă:

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil internarea din motive politice a unor persoane în unități/colonii de muncă?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil înlăturarea regimului monarhic, respectiv instaurarea regimului caracterizat de partidul comunist unic?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil stabilirea domiciliului forțat unor persoane din motive politice?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil impunerea de cote de produse agricole urmând a fi predate statului?

La aceste întrebări se pot adăuga multe altele, atât cu caracter general, cât și particular.

Răspunsurile corecte pe care urmează să le primească întrebările enumerate mai sus trebuie în mod obligatoriu să indice așadar scopul fundamental al fiecărei acțiuni – ori inacțiuni – urmărit de subiectul care a hotărât săvârșirea ei, mai precis spus dacă a avut sau nu drept scop fundamental înlăturarea unui pericol iminent la adresa națiunii naturale în întregul ei indivizibil, respectiv apărarea unor valori findamentale ale acesteia, apoi, în caz afirmativ, dacă aceasta a fost sau nu proporțională cu pericolul.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DLXVIII)

De asemenea:

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil arestarea, respectiv condamnarea unor persoane pe motiv că au fost membre ale Mișcării legionare, ale unor partide politice?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil trecerea în proprietatea statului a unor proprietăți-suprafețe de pământ, păduri, vii, clădiri, unelte agricole, animale, obiecte de artă ori de valoare ș.a. -, apoi a unor fabrici, societăți lucrative etc.?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil instituirea condamnării la moarte ori condamnarea la pedepse privative de libertate pentru săvârșirea unor fapte care anterior nu erau prevăzute de lege ca fiind infracțiuni?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil dizolvarea partidelor denumite azi “istorice”, precum și, în general, a pluralismului politic?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil executarea unor persoane în baza unor sentințe pronunțate de tribunalele militare ori fără să existe asemenea sentințe din motive politice ?

A fost sau nu legitimă în raport cu națiunea naturală în întregul ei indivizibil supunerea unor persoane la rele tratamente din motive politice ori de apartenență a lor la anumite clase sociale ori grupuri etnice?

(Va urma)

© Valeriu Mangu