Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu (III)

Din cele expuse mai sus rezultă că respectiva Curte este – mai precis, era – subordonată Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului, anume ca organ de specialitate al acestuia, calitate în care actele sale nu pot – ori nu puteau – fi obligatorii pentru acesta, dar sunt – ori erau – obligatorii pentru autoritățile publice statale, așadar inclusiv pentru Parlament ca (unică) autoritate legiuitoare, mai precis pentru Parlament ca organ statal învestit să adopte legi ordinare.

De reținut că potrivit formei nemodificate a Constituției, mai precis potrivit art. 145 alin. (1), obiecția de neconstituționalitate a Curții Constituționale formulată înainte de promulgare putea fi înlăturată de Parlament în calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului, cu votul a cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, anume în situația în care legea era adoptată în aceeași formă. O astfel de prevedere consacra caracterul Parlamentului subliniat anterior, anume de organ reprezentativ suprem al poporului; modificarea din 2003 a textului Constituției a eliminat, neconstituțional și nelegitim, această prevedere, plasând, prin alte prevederi ale sale, poporul, mai precis organele sale reprezentative, sub Curtea Constituțională.

Soluția oferită de Constituția nemodificată era logică și, respectiv, conformă principiilor de exercitare a suveranității naționale. Necunoașterea acestei mecanism a condus însă la debalansarea mecanismului de exercitare respectiv, prevăzut, altfel, de art. 2 alin. (1) atât al formei nerevizuite, cât și al formei modificate a Constituției-potrivit acestuia, suveranitatea națională se exercită de organele reprezentative ale poporului, precum și prin referendum.

În logica fostului text al Constituției, Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului putea să adopte o dispoziție legală neconstituțională, dar legitimă, promulgarea legii devenind într-o astfel de situație obligatorie. Numai în felul acesta se putea ieși pe cale constituțională din cadrele normale ale Constituției, o lege neconstituțională devenind în felul acesta conformă prevederilor Constituției, soluție care este astăzi imposibilă și de natură să producă, la o adică, posibile catastrofe. Doar necunoașterea mecanismului de exercitare a suveranității naționale a făcut posibilă eliminarea acestei căi cu adevărat strălucite de a rezolva situațiile neconstituționale.

Sub acest din urmă aspect este de remarcat că forma actuală a Constituției României este nelegitimă – ea plasează Curtea Constituțională, cum s-a precizat deja, deasupra organelor reprezentative ale poporului.

(Va urma)

© Valeriu Mangu  

Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu (II)

Și de ce, fiind calificată facultativă, expertiza Curții Constituționale este totuși, ca principiu, obligatorie, inclusiv pentru Parlament?

După cum se poate imediat constata din lectura textului Constituției, deciziile Curții Constituționale privitoare la neconstituționalitatea unei legi – și mai nou, a unei ordonanțe de urgență – sunt obligatorii. Sunt obligatorii deoarece privesc, de principiu, acte normative adoptate de stat. Sub acest aspect, Curtea Constituțională „bate” statul. În mod normal o astfel de obligativitate n-ar trebui să privească decât legile ordinare, nu și cele organice sau ordonanțele de urgență, dar aceasta este o alte chestiune.

Când este vorba despre un aviz al Curții Constituționale privitor la cererea de suspendare din funcție a Președintelui României, acesta se adresează Parlamentului nu în calitate de autoritate legiuitoare, ca în cazul deciziei privind neconstituționalitatea unei legi, ci de organ reprezentativ al poporului. În acest caz este evident că textul Constituției nu putea să dispună obligativitatea unui astfel de aviz pentru popor, care este, prin intermediul organelor sale reprezentative, respectiv prin referendum, detentorul suveranității naționale – v. art. 2 alin. (1) al Constituției. Acesta este sensul prevederii constituționale potrivit căreia avizul este consultativ, fără să se deducă de aici că organele reprezentative ar putea să-l ignore. O prevedere contrară ar fi pus Curtea Constituțională deasupra poporului, ceea ca este inadmisibil. Totuși, și în această situație, avizul trebuie, ca principiu, respectat, căci ce s-ar întâmpla, de pildă, în cazul unui aviz negativ al unui organ de specialitate chemat să constate dacă betonul este sau nu conform cerințelor tehnice privitoare la construcția unui pod? Când avizul, de regulă consultativ, este negativ, directorul nu are altceva de făcut decât să-l respecte, adică să sisteze constuctia podului. A dispune construcția podului într-o asemenea situație constituie o eroare de ordin tehnic, iar de prăbușirea lui nu poate fi acuzat decât directorul respectiv.

Din cele expuse mai sus rezultă că avizul trebuie respectat, ca principiu, întotdeauna, el venind de la unicul organ de specialitate în materie de (ne)constituționalitate. Nici o normă constituțională nu îngăduie Parlamentului, fie el organ reprezentativ al poporului, să contrazică acest aviz, ceea ce nu înseamnă că el nu poate fi, totuși, ignorat – adică pot, teoretic vorbind, să existe situații care nu contravin Constituției, dar care fac necesară suspendarea din funcție a Președintelui României. Totuși, o astfel de situație este exclusă de Constituție, de vreme ce aceasta vorbește, în art. 95 alin. (1), numai despre încălcarea gravă a prevederilor Constituției.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu

Desigur, nu dl Traian Băsescu este autorul textului Constituției, fie ea în forma modificată în 2003. Oricine a răsfoit însă un curs de Drept constituțional – și se poate presupune în mod rezonabil că dl Traian Băsescu a făcut așa ceva, cel puțin cât a îndeplinit funcția de Președinte al României – este conștient că textul Constituției, fie în forma nemodificată, fie în cea modificată, este prea sărac în ceea ce privește înțelegerea constuctiei pe care o edifică.

Dl Traian Băsescu, indiscutabil un bun cunoscător al unor părți ale Constituției, se pare însă că doar a răsfoit, atât cât le-a răsfoit, cursurile primite fie chiar înainte de a fi ales în funcția sus-menționată, fără să caute însă să înțeleagă ce anume vor să demonstreze autorii lor. Căci altfel nu se explică de ce domnia sa nu cunoaște, nici până la această dată, câteva din principiile fundamentale care guvernează, după cum se exprimă dl. Ioan Buduca undeva, cartea de căpătâi a națiunii.

De pildă, dl Traian Băsescu nu cunoaște că Președintele României poate să încalce prevederile Constituției, chiar grav, dar numai din motive legitime. În fond, situația este identică celei în care o persoană încalcă dispozițiile unei legi, dar din motive legitime, caz în care aceasta nu răspunde penal. Așa se face că în 2012, poporul român a fost chemat nu să se pronunțe dacă dl Traian Băsescu a încălcat sau nu grav Constituția din motive legitime, pe care altfel, după cum a stabilit atunci Curtea Constituțională, n-a încălcat-o în nici un fel, ci, pur și simplu, dacă a încălcat-o sau nu, nemaicontând dacă grav sau nu. Dar, până la urmă, nici măcar atât, ci dacă mai era sau nu acceptat de cetățeni. Nimeni, nici măcar dl. Ștefan Deaconu, consilierul prezidențial în materie, n-a putut să descifreze tâlcul prevederii cuprinse în art. 95 alin. (1) al Constituției. Dar nici măcar dl Traian Băsescu, altfel atent la multe alte prevederi constituționale, care nu a înțeles sensul verbului „poate” folosit de text – poate da sau poate nu, chiar dacă a încălcat, să zicem, grav prevederile Constituției.

Viața poate să conducă la ivirea unor situații care ies din matricea Constituției și pentru soluționarea cărora se impune încălcarea, chiar gravă, a prevederilor acesteia. Ce poate să facă într-o atare situație Președintele României decât să acționeze în așa fel încât să încalce grav prevederile Constituției? Să zicem că un astfel de exemplu l-a constituit micșorarea salariilor bugetarilor. A fost sau nu însă legitimă măsura? Dacă a fost, Președintele României era apărat de principiul sus-menționat. Asta o putea stabili doar poporul, pe calea referendumului.

Din păcate, nu s-a știut nimic din cele arătate mai sus și deși – repet – Curta Constituțională a stabilit că Președintele României nu încălcase grav prevederile constituționale, ba, mai mult, nu le încălcase deloc, referendumul a avut totuși loc. Un referendum care a lăsat, după cum s-a putut constata ulterior, urme adânci în sufletul Președintelui României de atunci, care ies la suprafață chiar și astăzi.

În primul rând nu s-a știut că referendumul nu trebuia să aibă loc, chiar dacă, după cum prevede Constituția, rezultatul expertizei Curții Constituționale într-un astfel de caz este facultativ. Mai clar spus, nu s-a știut – și nici astăzi nu se știe – de ce acest rezultat este calificat de Constituție ca fiind consultativ și nu obligatoriu.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Recapitulare

Mai jos sunt reproduse întrebările adresate dlui Traian Băsescu privitoare la textul Constituției României, puse pe blogul de față:

1) Prin ce se traduce, în logica internă a Constituției, sintagma „instrucție penală” de care vorbește art. 53 alin. (1) al acesteia?

2) Are Guvernul posibilitatea reală ca prin ordonanță de urgență, până a fi declarată, la o adică, neconstituțională de Curtea Constituțională, de pildă, să dizolve Parlamentul, să-l demită pe Președintele României, să introducă pedeapsa cu moartea?

3) Ce înseamnă „puterile statului” în sensul art. 80 al Constituției?

4) Cum poate în mod practic Parlamentul să pună de acord cu prevederile Constituției dispozițiile legale declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională?

5) Ce se înțelege, în sensul Constituției, prin „autoritate publică”?

6) Prin ce se traduce în sensul logicii interne a Constituției sintagma „stat de drept” care apare în art. 1 al acesteia?

7) Care este definiția puterii unei ființe umane, respectiv a unui grup de ființe umane?

8) Care sunt modalitățile concrete de garantare a drepturilor și libertăților cetățenilor?

9) Ce înseamnă „democrație constituțională”, despre care se face vorbire în art. 1 al Constituției?

10) Care este definiția termenului „naționalitate” de care vorbește art. 4 al Constituției?

11) Care este definiția „voinței politice a cetățenilor” de care vorbește art. 8 al Constituției?

12) Care sunt principalele principii ale democrației, de care vorbește art. 8 al Constituției?

13) Care este procedura constituțională de ratificare de către Parlament a unui tratat internațional?

14) Cine este astăzi președintele Parlamentului?

15) Care este, din perspectiva Constituției, „al doilea om în stat”?

16) Care sunt organele reprezentative ale poporului de care face vorbire art. 2 al Constituției?

17) Ce trebuie să se aleagă, potrivit prevederilor art. 62 alin. (1) al Constituției – Camera Deputaților și Senatul sau deputații și senatorii?

18) Cum trebuie adoptate din punct de vedere constituțional regulamentele Camerelor Parlamentului?

19) Ce mijloace de ordin constituțional are la dispoziție Președintele României în vederea respectării celor cuprinse în Jurământul al cărui text este reprodus în art. 82 al Constituției?

20) De câte feluri este „voința politică” a cetățenilor de care vorbește art. 8 al Constituției și cum urmează să ia naștere fiecare dintre acestea?

21) Ce trebuie să reglementeze legea ordinară, respectiv legea organică?

22) Cui trebuie să aparțină voința care stă la baza voinței exprimate de legea ordinară, respectiv de legea organică, respectiv de legea constituțională?

23) Are Curtea Constituțională dreptul constituțional de a declara o dispoziție legală ca fiind constituțională?

24) Care este procedura constituțională de revizuire a Constituției?

© Valeriu Mangu

Despre lipsa de cunoaștere

Preț de câteva secunde l-am auzit aseară pe dl. Rareș Bogdan, de la „Realitatea Tv”, întrebându-se cum de este posibil ca pentru milioane, câte or fi, de votanți din străinătate să fie repartizate doar ȘASE mandate de deputat și, respectiv, senator, în timp ce pentru cca. 15 milioane de alegători sunt repartizate 500-600 de mandate. Asta, așadar, după aproape 25 de ani de la adoptarea Constituției.

Mai nimeni din România nu cunoaște ce prevede Constituția. Și nici nu vrea să cunoască, deși mai toți concetățenii se dau specialiști în Constituție. Nici Președintele anterior al României, care, altfel, se lăuda până acum ceva vreme că știe foarte bine Constituția, dar care a dovedit că nu o cunoaște mai deloc, anume în ceea ce privește schema sa universală.

Din păcate, nici Președintele în exercițiu al României nu cunoaște schema sus-menționată, de vreme ce realizează delăsari … PRIVATE! – v. http://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/deplasare-privata-a-presedintelui-romaniei-domnul-klaus-iohannis  Când se va reveni la normal este greu de apreciat, dacă se va mai reveni vreodată. Responsabilii lipsei de cunoaștere sunt cunoscuți, dar ce li se mai poate întâmpla peste câțiva ani, poate nu mulți, când necunoașterea prevederilor Constituției va fi fatală? Și chiar dacă li se va întâmpla ceva, ce valoare mai poate să aibă tragerea acestora la răspundere?

© Valeriu Mangu

Adaus. Un excelent articol pe temă este publicat de site-ul cotidianul.ro sub semnătura dlui Ion Spânu – v. http://www.cotidianul.ro/cazurile-rarinca-si-olguta-repun-intrebarea-de-ce-sint-procurorii-magistrati-286645/

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DCLX)

Lungii analize consacrate atât articolului dvs. dedicat dlui Alexandru Vișinescu, cât și „Raportului final” al cărui coordonator sunteți – ori ați fost – îi pot fi, dle profesor Vladimir Tismăneanu, adăugate noi capitole. M-am oprit doar asupra a două sau trei teme arătând cât de departe de adevăr sunt și, din păcate, cât amatorism caracterizează părți semnificative ale acestei lucrări. Un caz aparte l-a constituit, după cum au putut constata toți cei care au avut răbdarea să urmărească serialul de față, care, iată, a ajuns la a șase sute șaizecea sa parte, analiza, fie și sumară, a rolului lui Nicolae Doicaru în ceea ce privește instaurarea comunismului în România, apoi în cadrul Serviciului Special de Informații, activitatea pe care a depus-o în primii ani de după 23 august 1944 în cadrul Siguranței, respectiv în ceea ce privește evoluția serviciului de informații externe al României. De bună-seamă că cercetări ulterioare vor scoate la lumină date poate cu caracter exploziv privind acest rol. Tot ceea ce se poate spune însă în momentul de față este că abordarea „Raportului final” privindu-l pe Nicolae Doicaru constituie, după cum s-a dovedit, o uriașă minciună, minciună care s-a dorit „acoperită” cu nume (și prenume) de notorietate în publicistica românească, notorietate, după cum se vede, în unele cazuri doar de suprafață sau, mai clar spus, fără nici un fundament.

Analiza de față a debutat, după cum se poate lesne constata, cu o serie de promisiuni. Va mărturisesc, dle profesor Vladimir Tismăneanu, că azi, la un an de la debutul acestei analize, îmi este greu să onorez promisiunea făcută privitoare la cercetarea motivelor care v-au determinat să vă puneți în joc numele, prestigiul dvs. profesional, precum și cel moral în legătură cu o lucrare de o asemenea importanță prin titlul său, dar așa de superficială prin conținutul său, asta că să nu spun altceva. Pentru a răspunde la provocările pe care eu însumi mi le-am ridicat ar însemna să vă consacru, poate, un volum asemănător ca dimensiune. N-am s-o fac decât dacă cititorii analizei de față îmi vor da suficiente rațiuni că un astfel de demers merită, cu adevărat, realizat. Până atunci, vă urez să dobândiți înțelepciunea de a vă detașa de ceea ce este vremelnic. Poate că viața vă va oferi totuși șansa să arătați că nu sunteți, după cum afirmă unii cronicari, un scrib oarecare, angajat să spele rufele murdare ale unuia sau altuia. Aveți, în fond, tot dreptul la o astfel de șansă.

©  Valeriu Mangu

A murit actorul Marin Moraru

V. http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/08/21/a-murit-actorul-marin-moraru-fisa-biografica–19-40-58

Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DCLIX)

După cum se poate constata lecturând mesajul adresat Parlamentului în 18 decembrie 2006, Președintele României a condamnat, în calitatea sa de „șef al statului”, regimul comunist din România, ca fiind ilegitim și criminal – v. http://www.cdep.ro/pls/steno/steno2015.stenograma?ids=6217&idm=2&idl=1  Traducând sintagma „șef al statului” prin sintagma constituțională „reprezentant al statului” de care se vorbește în mod implicit în art. 80 al Constituției, rezultă că Președintele României a condamnat în această calitate regimul comunist din România ca fiind nelegitim și criminal, ceea ce contrazice funcția statului legitim subliniat anterior. Cu alte cuvinte, procedând astfel, Președintele României a încălcat prevederile Constituției.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DCLVIII)

Un exemplu privind nașterea suveranității naționale este dat de evenimentele produse începând cu 22 decembrie 1989 din România. Începând cu momentul respectiv, România a fost organizată sub forma statului preconstituțional de către Consiliul Frontului Salvării Naționale. De precizat că respectivul Consiliu a preluat organizarea administrativă a statului denumit Republica Socialistă România caracterizat de un regim comunist.

Următorul pas l-a constituit desemnarea dlui Ion Iliescu în calitate de președinte al Consiliului sus-menționat. De precizat că acestui Consiliu i-a fost rezervat rolul de a organiza nașterea statului legitim, respectiv a națiunii organice – sau organizate – , respectiv a Constituției legitime.

Până la nașterea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, în 9 februarie 1990, apoi până la nașterea Parlamentului, în urma alegerilor din 20 mai 1990, România a fost condusă prin decrete ale președintelui respectivului Consiliu și, respectiv, decrete-lege emise de Consiliu. Această perioadă corespunde celei din 6 septembrie 1940-1 decembrie 1946, în care Regele Mihai I a emis decrete, respectiv decrete-lege, locul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională fiind ținut de guvern. Parlamentul născut în urma alegerilor din 20 mai 1990, apoi funcția de Președinte al României corespund nașterii organelor reprezentative ale poporului. În urma adoptării prin referendum a Constituției României, la 8 decembrie 1991, a luat naștere națiunea română organică – sau organizată.

Constituția din 1991 a consacrat pentru prima dată în istoria României statul legitim, adică statul chemat să răspundă, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, nevoilor fiecărui cetățean al său în vederea liberei dezvoltări a propriei personalități – v. în acest sens art. 1 al acestei Constituții. Fie și din această caracterizare rezultă că statul consacrat de Constituția din 1991 îi tratează – ori trebuie să-i trateze – pe cetățenii săi fără vreo preferință, eliminând dintr-un început ruptura acestora în partide politice rivale, respectiv în „putere” versus „opoziție”. Potrivit acestei Constituții, partidul politic este chemat să presteze un serviciu în interesul tuturor cetățenilor, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, anume să contribuie la definirea și, respectiv, exprimarea voinței politice a cetățenilor, adică a acelei voințe generatoare în condițiile de mai sus de posibilități de acțiune – și inacțiune – la îndemâna fiecărui cetățean în scopul arătat mai sus – așadar libera dezvoltare a propriei personalități.

De precizat că datorită unei erori de-acum istorice, cetățenii României au fost divizați dintr-un început, în mod neconstituțional și nelegitim, în două mari tabere – „putere” și, respectiv, „opoziție” – , când, de fapt, rațiunea statului legitim este de a găsi tocmai formulele de a elimina vreo deosebire între cetățenii lui, respectiv de a le pune la dispoziție, după cum s-a arătat mai sus, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, posibilități de acțiune – și inacțiune – în scopul enunțat anterior.

În plus, se subînțelege că nu statului legitim îi revine să acuze în situația în care se constată săvârșirea unei fapte prevăzute și, respectiv, pedepsite de legea penală. De aici rezultă, în particular, că reprezentantul statului, care, potrivit Constituției României, este Președintele României, nu este învestit de aceasta să lanseze acuzații, fie și nenominalizând autorul – sau autorii.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Ați citit vreodată Constituția României, domnule profesor Vladimir Tismăneanu? (DCLVII)

Națiunea naturală reprezintă colectivul natural căruia îi aparține o ființă umană. În cadrul acesteia membrii săi trăiesc potrivit, ca regulă generală, unor obiceiuri, mai precis potrivit unor reguli nenormate juridic. Organizarea fundamentală în cadrul națiunii naturale este dată de cea pe familii, formate, de regulă, din soț-soție, precum și din copiii naturali ai acestora. Urmează apoi organizarea pe neamuri. La fel, fiecare familie, apoi fiecare neam sunt caracterizate de obiceiuri proprii de organizare. Ceea ce însă conferă unitate membrilor națiunii naturale privește teritoriul comun locuit, apoi limba comună folosită, apoi o serie de obiceiuri comune, indiferent de neamul din care un membru face parte.

Ca regulă generală, un membru al unei națiuni naturale este caracterizat de conștiința națională. Numai această conștiință, a apartenenței la o anumită națiune naturală, îi conferă identitate, cu precizarea că mai există un criteriu de natură să ateste apartenența unei ființe umane la o națiune de genul celei descrise anterior, anume rudenia de sânge cu ceilalți membri ai națiunii (naturale), după caz mai apropiată sau mai îndepărtată. De regulă, două ființe umane se identifică respectiv ca aparținând aceleiași națiuni naturale în primul rând prin conștiința națională proprie fiecăreia dintre acestea. Totuși, un prim criteriu de identificare de către un membru a unui alt membru al națiunii naturale este dat în mod practic de limba vorbită și numai împrejurări cu caracter excepțional inversează în plan psihologic pozițiile acestora.

Națiunea naturală constiuie modelul ideal de asociere a unor ființe umane. Pentru a exista cu adevărat, atât în conștiința membrilor săi, cât și în conștiința ființelor umane care nu aparțin acesteia este însă necesar ca națiunea naturală să fie reprezentată. Mai precis spus, este necesar ca membrii acesteia să fie reprezentați.

Cel mai adesea, reprezentarea națiunii naturale are loc sub forma unei adunări de reprezentanți – reprezentați ai familiilor ori ai neamurilor ori pe regiuni, pe etnii ș.a.

Ceea ce deosebește națiunea naturală de națiunea organică – sau organizată – stă în funcțiile pe care le îndeplinește adunarea de reprezentanți. Astfel, pe când în cadrul națiunii naturale reprezentanții dau glas intereselor grupurilor – familii, neamuri și alte asemenea – pe care le reprezintă, în cadrul națiunii organice – sau organizate – fiecare membru al adunării se află – ori trebuie să se afle – în serviciul întregii masse de ființe umane, care în felul acesta se transformă din națiune naturală în națiune organică – sau organizată. Așa stând lucrurile, națiunea organică – sau organizată – poate să conțină nu numai membri având conștiința că aparțin aceleiași națiuni naturale, ci și membri aparținând altor națiuni naturale, cu precizarea că, de principiu, națiunea organică ia în acest caz naștere numai dacă prenumără o parte majoritară cuprinzând membri aparținând aceleiași națiuni naturale. În acest din urmă caz este necesar ca toți membri națiunii organice să recunoască egalitatea de ordin juridic dintre ei, fără privilegii și fără discriminări, chestiunea apartenenței la o națiune naturală sau alta fiind subsidiară și relevantă doar când este vorba despre păstrarea, apoi dezvoltarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase.

La cele arătate mai sus trebuie completat faptul că în cazul națiunii organice – sau organizate – , serviciul prestat de fiecare membru al adunării reprezentanților îl privește în mod egal, fără privilegii și fără discriminări, pe fiecare membru al acestui gen de națiune. Aceasta arată că, de fapt, membrii adunării de reprezentanți din cadrul națiunii organice – sau organizate – nu reprezintă în mod particular unul sau mai mulți membri, ci se află în chip originar în slujba – ori serviciul – fiecăruia dintre aceștia, în mod egal, fără privilegii și fără discriminări.

Primul pas în direcția nașterii națiunii organice – sau organizate – ori, altfel formulat, a suveranității naționale îl constituie, teoretic vorbind, nașterea Adunării Reprezentanților – ori, cu altă sintagmă, a Reprezentanței Naționale. Aceasta cuprinde membri chemați să fie în slujba națiunii organice, respectiv, în chip originar, a fiecărui membru al națiunii de-acum organice – sau organizate. Ea are – ori trebuie să aibă – , din momentul în care națiunea organică dispune de Constituția legitimă, un singur rol, anume să hotărască în privința revizuirii acesteia în situația în care poporul nu este în măsură să decidă cu privire la revizuire. Reprezentanța Națională cumulează într-o astfel de situație toți cei patru vectori funcționali ai puterii, mai precis exprimă voința națiunii, respectiv execută voința (ordinară) a acesteia, respectiv execută voința extraordinară a acesteia, respectiv organizează exprimarea voinței, executarea (ordinară), apoi executarea extraordinară a voinței respective privitoare la revizuire. De precizat că, teoretic vorbind, în acest caz Reprezentanța Națională exprimă atât voința conținută de – ori cuprinsă în – Constituție, mai precis cu privire la revizuirea ei, cât și în ceea ce privește executarea (ordinară), apoi executarea extraordinară, apoi organizarea exprimării voinței respective.

Dar raționamentul anterior este vicios deoarece pornește de la premisa că națiunea organică există deja. Mai clar spus, în realitate, mecanismul nașterii suveranității naționale trebuie să se producă invers.

(Va urma)

© Valeriu Mangu