In Memoriam

Duminică, 23 Octombrie 2016, autorul și deținătorul acestui blog, Valeriu Mangu, a plecat din această lume. După mulți ani petrecuți printre cărți, manuscrise, cifre, litere și oameni deosebiți, a trecut dincolo de cele lumești către necunoscutul ce ne așteaptă pe toți.
Am dori prin această cale să mulțumim tuturor cititorilor săi, colegilor și prietenilor care l-au susținut și ajutat de-a lungul anilor în tot ceea ce a întreprins și, în același timp, să ne reamintim de omul care a fost, este și va fii în continuare.

Drum bun, tată.

Bogdan Danciu

Șocul – sau minunea dumnezeiască – Laura Bretan

O soluție în spiritul Constituției

V. http://www.evz.ro/senatorii-condamnati-cu-suspendare-si-ar-putea-pierde-mandatul.html

Valeriu Mangu

Nimic fără Dumnezeu

2 septembrie 2016 – zi de doliu național

V. http://legeaz.net/monitorul-oficial-673-2016/hg-607-2016-declarare-2-septembrie-2016-zi-doliu-national

Valeriu Mangu

Discursul susținut de Nicolae Timofti, la Academia de Științe a Moldovei

Stimate Domnule Președinte Al Academiei de Științe a Moldovei,

Stimate Domnule Președinte al Academiei Române,
Onorați Membri ai Academiei de Științe a Moldovei,
Excelențe,
Stimați oaspeți,
Distins public,
sunt bucuros să mă aflu azi, 31 august 2016, aici, cu Dumneavoastră, în această zi importantă din istoria tânărului nostru stat. Republica Moldova este printre puținele state din lume care are o sărbătoare dedicată limbii sale naționale. Fără îndoială, este un prilej de bucurie. Totodată, istoria și motivele care au stat la baza decretării ei reflectă destinul dramatic al neamului nostru. Sărbătoarea consacrată limbii române a apărut ca reacție firească a poporului la nedreptatea care i s-a făcut de-a lungul secolelor. Din 1812 până în 1989, politicile imperiilor din care a făcut parte teritoriul statului nostru au îngrădit accesul limbii române la toate nivelurile vieții sociale și politice. Această realitate istorică nu poate fi contestată. Excepție din cele aproape două secole face perioada de 22 de ani, 1918–1940, când teritoriul actual al Republicii Moldova a făcut parte din structura administrativă a statului România, iar limba română s-a manifestat firesc ca limbă de stat.

Se știe, iar Domniile Voastre știți mai bine decât oricine, că lupta pentru readucerea limbii române în făgașul ei firesc nu a contenit nicicând, având perioade mai active și perioade latente. Voi aminti aici de înflăcărata luptă a poetului Alexei Mateevici de la începutul secolului al XX-lea. El și confrații săi au avut un impact hotărâtor în procesul de trezire a conștiinței naționale a moldovenilor și de unificare a forțelor pentru a se putea rupe din chingile Imperiului rus. Poemul său Limba noastră ne îndeamnă și astăzi să fim consecvenți pe calea revenirii la valorile noastre identitare, să le dezvoltăm. Doar sprijinindu-ne pe terenul lor tare, pe granitul nostru spiritual, vom putea construi ceva durabil, vom putea rezista în fața provocărilor de oricare gen. Faptul că acest poem a devenit Imnul de Stat al Republicii Moldova este o dovadă în plus că limba română, limba noastră națională, constituie una dintre coloanele pe care se sprijină identitatea noastră etnică.

Istoria secolului al XX-lea este marcată de experimente sociale și politice tragice, de războaie și sacrificii umane. Teritoriul statului nostru a fost întotdeauna un loc în care s-au intersectat interesele marilor puteri. Adesea a fost folosit drept câmp al luptelor geopolitice. De cele mai multe ori, nici locuitorii de aici, nici politicienii care trebuiau să-i reprezinte n-au fost întrebați ce-și doresc. Opțiunile lor n-au intrat în socotelile marilor puteri. Populația de aici a servit de cobai în laboratoarele imperiului sovietic. Se știe că politica lui Stalin a ajuns și în sfera limbii. Experimentele lui au pornit prin formarea unor entități autonome, cum a fost Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, ca, apoi, să experimenteze prin impunerea unei „limbi literare noi”, care trebuia să legitimeze existența identității etnice moldovenești, de natură diferită față de cea românească. Ecourile acelei politici mai sunt resimțite și astăzi. Experiențele geopolitice din laboratoarele sistemului totalitar au mutilat destinele a milioane de oameni. Concetățenii noștri au trebuit să plătească tribut de sânge nu doar pentru convingerile lor politice și ideologice, dar și pentru idealurile lor spirituale și naționale. Ne amintim, în acest context, de intelectualii din Transnistria care au fost împușcați într-o singură noapte, fiind acuzați pe nedrept de trădare de patrie.

Dreptul lor de a scrie în limba română, de a avea acces la creația scriitorilor clasici români li s-a retras, fără drept de apel, într-o singură zi. Tot așa cum, în 1940, moldovenii au devenit peste noapte analfabeți, interzicându-li-se alfabetul românesc și impunându-li-se unul străin ființei limbii lor, cel rusesc. Toate aceste momente din istoria noastră fac dovada importanței limbii pentru susținerea conștiinței naționale. Limba maternă este cea care te face liber, în care ești la tine acasă, cu ai tăi, oriunde te-ai afla. De aceea, pe altarul dăinuirii ei și revenirii la normalitate s-au adus sacrificii, pe care suntem datori să le păstrăm în memorie.
Aș aminti, de asemenea, istoricul Congres al III-lea al Scriitorilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, desfășurat în zilele de 14-15 octombrie 1965. Atunci s-a pus din nou problema limbii literare, a revenirii la veșmântul firesc al limbii noastre, la grafia pe baza alfabetului latin. Un rol aparte la acel Congres l-au avut intervențiile scriitorilor Ion Druță, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi, luarea de cuvânt a directorului școlii din orașul Râșcani, domnul Colibaba. „Chestiunea cu alfabetul eu cred că în ultima instanță, totuși, o să fie rezolvată”, afirma cu totală convingere academicianul Ion Druță. Congresul a fost etichetat drept „naționalist” de către autoritățile comuniste ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, conduse de Ivan Bodiul, cu toate consecințele pe care le cunoaștem. A trebuit să treacă mai bine de două decenii ca intelectualitatea să se ridice din nou și să ducă la bun sfârșit lupta care a durat ani, decenii, secole.

Încercarea de restructurare a U.R.S.S-ului din anii 1988–1989 a pus societatea moldovenească pe făgașul adevărului istoric și a readus în centrul vieții social-politice și culturale chestiunea națională: istoria, limba, cultura, etnia. Omagiul nostru este pentru intelectualitatea de creație și oamenii de știință care s-au aflat și de această dată în avangarda mișcării de eliberare națională. Voi aminti numele a doar câtorva personalități care, cu părere de rău, nu mai sunt printre noi: Ion Vatamanu, Lidia Istrati, Valentin Mândâcanu, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Corlăteanu, Ion Dumeniuc, Silviu Berejan, Constantin Tănase, Anatol Ciobanu. Șirul acestor devotate fiice și fii ai neamului nostru, aflați mai la vedere sau în discretul anonimat, este de bună seamă mult mai mare. Să nu-i uităm! Să ne amintim de demnitatea și onestitatea lor. Ei și-au pus talentul și energiile creatoare pe altarul limbii române.

Renașterea națională a însemnat pentru cetățenii Republicii Moldova luptă pentru „Limbă” și „Alfabet”. Folosesc aceste două cuvine exact în formula scandărilor din acei memorabili ani, când Piața Marii Adunări Naționale era ca o mare de suflete însetate de Adevăr, de Libertate și Democrație. La 17 septembrie 1988, șaizeci și șase de personalități – intelectuali, scriitori, savanți, pedagogi, oameni de cultură – au publicat, în coloanele ziarului Învățământul public, istorica Scrisoare deschisă, care i-a mobilizat pe moldoveni la luptă pentru limba română. Adresându-se Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești pentru studierea istoriei și problemelor dezvoltării limbii moldovenești, semnatarii Scrisorii își exprimau speranța că „prin activitatea Comisiei se va pune capăt unui capitol rușinos al lingvisticii conjuncturiste din republică – teoria celor «două limbi» romanice din nordul Dunării. Ne-am convins cu toții că această poziție compromisă s-a soldat cu un singur efect sinistru – degradarea pe toate căile a limbii materne vorbite de băștinașii din Moldova Sovietică, mutilarea conștiinței lingvistice și gândirii lor. Limba noastră, se afirma în Scrisoare, trebuie să se afle în aceleași condiții de funcționare ca și spaniola în țările Americii Latine sau germana în Austria. Cu alte cuvinte, abia după ce mai multe generații de moldoveni își vor întrebuința limba maternă în toate domeniile vieții lor, abia atunci vom fi în drept să întrebăm: limba română sau variantă a limbii române?” Pledoaria celor 66 era exprimată clar în favoarea limbii române ca limbă de stat.

În data de 31 august 1989, Legislativul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a aprobat un șir de legi cu privire la statutul și funcționarea limbii de stat. Este vorba de Legile cu numerele 3462, 3463, 3464. În ziua următoare, prin Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, Sovietul Suprem declară limba moldovenească drept limbă de stat. Era o victorie, firește, dar o victorie parțială, „redactată” de lipsa de curaj a unor deputați de atunci, dar și de interesele administrației de la Kremlin, de jocurile geopolitice. Intelectualitatea cerea revenirea la alfabetul latin și declararea limbii române drept limbă oficială a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Dar Sovietul Suprem votează articolul 1 al Legii în următoarea redacție: „În conformitate cu Constituția (Legea Fundamentală) a RSS Moldovenești, limba de stat a RSS Moldovenești este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se folosește în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale și îndeplinește în legătură cu aceasta funcțiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.
RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învățarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu.”

Legea se sprijinea pe Constituția Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Din punct de vedere juridic, lucrurile se așezau logic în cadru legal. Deși este clar că nu s-a ținut cont până la capăt de vrerea poporului. Anume atunci s-a pus începutul unei confuzii și dualității terminologice care a măcinat energiile intelectuale, vreme de mai bine de două decenii.
Lucrurile încep să se așeze odată cu legitimarea noului stat, Republica Moldova. În Declarația de Independență a Republicii Moldova, aprobată la 27 august 1991, se ține cont de opinia scriitorilor și lingviștilor, a savanților din alte domenii ale științei, urmată de susținerea a mii și sute de mii de scrisori venite pe parcursul anilor 1988–1989 la redacțiile săptămânalelor Literatura și Arta, Învățământul public, de scandările a sute de mii de cetățeni la Marile Adunări Naționale de la Chișinău.

Așadar, Declarația de independență a Republicii Moldova, aprobată prin Legea nr. 691 din 27 august 1991, consfințește limba română ca limbă de stat, „reamintind că în ultimii ani mișcarea democratică de eliberare națională a populației din Republica Moldova şi-a reafirmat aspirațiile de libertate, independență şi unitate națională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naționale de la Chișinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

Act legislativ fondator, Declarația de Independență a Republicii Moldova, fiind aprobată în urma voinței poporului, nu poate fi rescrisă sau redactată. Acum douăzeci și cinci de ani poporul a stat ca soldatul de strajă în Piața Marii Adunări Naționale și la ușile Parlamentului, cerând votarea Declarației de independență. Basarabenii își făureau istoria, ei înșiși, la ei acasă.
În mod firesc, primii au preluat sintagma limbă română scriitorii, lingviștii, savanții și sistemul educațional, introducând-o în circuitul ei firesc și neîntrerupt. Totodată, partea cealaltă, adepții curentului moldovenismului advers și adesea agresiv, își sprijinea atitudinile pe legea unui stat care nu mai exista. În acea perioadă lupta pentru numele corect al limbii de stat a continuat. Ezitările au ajuns la apogeu în 1994, când urma să fie votată Constituția noului stat – 29 iulie 1994. Societatea moldavă devenea tot mai agitată, tot mai erodată geopolitic. Memorabilul Congres Casa noastră – Republica Moldova a arătat pe față cât de scindată era populația țării. Și mai grav era faptul că discordia s-a manifestat în rândul intelectualilor. Sunt anii când ia naștere clasa politică, iar politicul începe să corupă și moral, și ideologic. În aceste condiții, din cele trei variante posibile: „limbă română”, „limbă moldovenească (limbă română)”, „limbă moldovenească”, în articolul 13 Limba de stat, funcționarea celorlalte limbi din Constituție a fost inclusă cea de-a treia variantă. În locul sintagmei care reflecta adevărul științific, legiuitorul de atunci al Republicii Moldova a fixat o formulă care a declanșat de-a lungul anilor nenumărate dispute și proteste.

Stimat auditoriu,

mărturisesc că intima mea convingere, atitudinile mele s-au sprijinit întotdeauna pe adevărul științific. Unul dintre textele de bază, în acest sens, a fost și este Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească” (opinia specialiștilor-filologi ai Academiei, acceptată la ședința lărgită a Prezidiului Academiei de Științe a Moldovei) din 1994, care spunea clar că „limba literară, în primul rând cea scrisă, utilizată în ultimele decenii în Republica Moldova, ca și cea în care au scris toți înaintașii noștri, este limba română”.
În urmă cu aproape trei ani, în data de 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a decis în baza Declarației de independență și a concluziilor științifice ale Academiei de Științe a Moldovei, definitiv și ireversibil, denumirea corectă a limbii de stat, aceasta fiind limba română.
Citez din textul Hotărârii Curții:
„1. În sensul Preambulului Constituției, Declarația de independență a Republicii Moldova face corp comun cu Constituția, fiind textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate.
2. În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de independență prevalează”.
Hotărârea interpretativă a Curții Constituționale are forță de prevedere constituțională și este obligatorie pentru toate organele de stat de orice nivel, începând cu administrația publică centrală – președinție, Parlament, Guvern, și până la administrația publică locală, până la cea mai mică primărie. În acest sens, modificarea articolului 13 din Constituție nu mai lasă loc de discuții și dispute. Ea este o obligație a Parlamentului. Trebuie să fie clar pentru toata lumea și pentru membrii Legislativului, în primul rând: modificarea articolului 13 înseamnă un gest de corectitudine politică și juridică din partea Parlamentului, în sensul executării Hotărârii Curții Constituționale și nimic mai mult. Așa se procedează într-un stat de drept.
Menținerea situației de ambiguitate și duplicitate, alimentată de forțe ostile nouă, este inadmisibilă. Vehicularea în continuare a două denumiri ale aceleiași limbi înseamnă scindarea continuă a societății moldave. Cine nu înțelege acest lucru este împotriva dezvoltării statului nostru. Nu mai putem continua înaintarea pe calea neadevărului. Demult trebuia să se pună capăt ezitărilor de acest gen. Suntem etnici români, deși ne spunem moldoveni. Voi aminti, în acest context, opinia unui lingvist notoriu, de valoare universală, a ilustrului savant Eugeniu Coșeriu, pământeanul nostru, care considera că moldovenii fac parte din românitate. Dacă ne identificăm ca moldoveni, suntem în chip firesc români. Aceasta este identitatea noastră etnică, istorică, culturală și lingvistică.

Am mai menționat, în unele discuții private, că în prezența șefilor de stat ai Comunității Statelor Independente, atunci când am fost întrebat de ce origine sunt am spus că sunt român, la fel cum au fost, părinții, buneii mei și tot neamul care trăiește pe acest pământ.
Să însușim și să acceptăm odată pentru totdeauna acest adevăr și să ne căutăm de alte lucruri, care necesită efort și concentrare. Lupta absurdă împotriva evidenței, împotriva adevărului nicicând nu a avut sorți de izbândă. Ea doar mistuie puterea ziditoare de care este atâta nevoie în alte sfere ale vieții noastre.
Este momentul să depășim falsele dileme. Să trecem peste lunga perioadă de discuții și polemici inutile. Împreună cu concetățenii noștri de alte etnii, respectându-ne și sprijinindu-ne reciproc, putem merge înainte. Doar prin comunicare și bună înțelegere ne vom putea uni eforturile în ideea de a construi un stat modern, bazat pe statul de drept, pe libertățile omului, pe legile bunei conviețuiri.
Să le asigurăm savanților noștri condițiile necesare pentru a putea să-și urmeze cu dedicație cursul cercetărilor. Să avem încredere în onestitatea lor. Să le exprimăm recunoștința bine meritată și să le mulțumim celor care nu au părăsit câmpul de luptă și au ajutat societatea noastră să se mențină în albia adevărului științific.

Politicul, care a beneficiat în urma indeciziei populației și a vehiculat în toate campaniile electorale subiectul limbii române, să se maturizeze și să-și orienteze energiile spre alte domenii. Spre cel economic, bunăoară, cel financiar, unde breșele ne-au sărăcit și dificultățile ne-au năvălit.
La ceas aniversar, îndemnul meu către toți cetățenii Republicii Moldova este să nu ne abatem din drumul nostru, să urmăm cu strictețe vectorul european de dezvoltare. Statul nostru s-a angajat pe calea restructurării și democratizării, având modelul țărilor europene. Aici trebuie să ne concentrăm forțele:
– să avem un învățământ competitiv pe plan european;
– să avem un sistem al cercetării științifice și inovațiilor racordat în totalitate la nivelul de performanță al celui european;
– să avem un sistem de ocrotire a sănătății și protecție socială pe potriva cerințelor actuale ale cetățenilor noștri;
– să avem un sistem judiciar profesionist și onest în care cetățenii să aibă încredere;
– să punem economia în funcționare, conform modelelor țărilor care au avut înțelepciunea, caracterul și puterea să depășească crizele și să le transforme, în cele din urmă, în favoarea națiunilor lor;
– să readucem încrederea cetățenilor în stat!
Totodată, să fim exigenți cu clasa politică, să-i cerem angajare plenară în slujba cetățenilor care o aduc la putere, să nu uite că a promis să servească intereselor țării, dar nu să se căpătuiască!

Stimat auditoriu,
Onorată asistență,

avem încă foarte multe de făcut. Toate greutățile prin care a trecut statul nostru în acești 25 de ani pot fi și trebuie depășite, prin unitate, prin unirea tuturor forțelor sănătoase: clasă politică, factori administrativi, oameni de știință, oamenii de cultură, societatea civilă – toți oamenii de bună credință – în munca noastră comună pentru a face din Republica Moldova un stat prosper, de care să fim mândri și în care cetățeanul să vrea să trăiască, să nască copii, să-și simtă destinul împlinit.
Doamnelor și domnilor,
Vă adresez cele mai cordiale felicitări cu prilejul celor douăzeci și cinci de ani de independență a statului nostru!
Vă aduc sincere urări de bine cu ocazia luminoasei Sărbători Naționale – Ziua Limbii române!
Să fim mândri de înaintașii noștri, să le cinstim cugetul și fapta, să le ducem idealurile spre împlinire!
Să dăinuie Limba Română – casa ființei noastre spirituale!
Vă mulțumesc pentru atenție!”

V.  http://www.cotidianul.ro/presedintele-republicii-moldova-suntem-etnici-romani-287089/

Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu (IV)

Fost art. 49, actualul art. 53 al Constituției conține în alin. (1) o sintagmă care a trecut neobservată până acum de majoritatea juriștilor din România: „instrucția penală”. Mulți, dacă nu chiar toți juriștii țării traduc sintagma respectivă prin „urmărire penală”, sintagmă folosită, de exemplu, de art. 109 alin. (2), idem. Că nu este așa o dovedește principiul potrivit căruia este inadmisibilă folosirea de către Constituție a unor denumiri diferite pentru aceeași instituție juridică. Altfel spus, „instrucția penală” este una, iar „urmărirea penală”, alta.

„Instrucția penală” este o instituție juridică așadar diferită de „urmărirea penală”, dar ea nu și-a găsit consacrarea la nivelul Codului de procedură penală de – iată! – aproape 25 de ani pentru simplul motiv că toți juriștii pe seama cărora a fost pusă redactarea textului Constituției au preluat-o tale quale, adică așa cum este, mai precis după cum, nu se știe de către cine, li s-a spus.

„Instrucția penală” trebuie realizată de judecătorul de instrucție, denumit de Constituția nemodificată „magistrat”. Despre „magistrat” făcea vorbire fostul art. 23, idem, el fiind distinct de „procuror”. Numai necunoașterea logicii interne a Constiutiei a îngăduit transformarea acestuia în „procuror”, când, de fapt, „magistratul” trebuie să fie, după cum rezultă chiar din cuprinsul fostului art. 23, idem, distinct de acesta, fie și numai din motivul arătat anterior – despre „procuror” se vorbește, de pildă, în fostul art. 130 alin. (2), idem.

„Magistratul” nu este așadar altceva decât autoritatea publică învestită de stat să garanteze drepturile și libertățile cetățenilor în materie penală, garant care astăzi nu există. Cu alte cuvinte, de exemplu, magistratul este cel căruia trebuie să i se adreseze procurorul când socotește că se impune arestarea preventivă a unei persoane, nu judecătorului. Tot magistratului îi revine sarcina să garanteze celelalte drepturi și libertăți ale persoanei în materie penală. Numai în felul acesta se poate realiza echilibrul dintre acuzare și, respectiv, apărare, cu precizarea că acuzarea, când vine, trebuie tratată din partea statului in rem, nu in personam. Reformulat, când procurorul acționează în calitate de autoritate publică, nu poate să acuze o persoană, ci doar să ceară instanței judecătorești stabilirea vinovatului. Numai în felul acesta este respectat și principiul prezumției de nevinovăție, înscris în art. 23 alin. (11) al actualei forme a Constituției.

Excepție fac persoanele de care vorbește art. 109 alin. (2) al actualei forme a Constituției, nefiind vorba în cazul acestora despre drepturi și libertăți, ci despre fapte prevăzute în exercițiul funcției lor.

Acest prim răspuns dat dlui Traian Băsescu poate să rămână fără ecou sau poate să producă, prin vocea d-sale, o revoluție în materie penală. Rămâne de văzut cum vor sta lucrurile.

© Valeriu Mangu

Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu (III)

Din cele expuse mai sus rezultă că respectiva Curte este – mai precis, era – subordonată Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului, anume ca organ de specialitate al acestuia, calitate în care actele sale nu pot – ori nu puteau – fi obligatorii pentru acesta, dar sunt – ori erau – obligatorii pentru autoritățile publice statale, așadar inclusiv pentru Parlament ca (unică) autoritate legiuitoare, mai precis pentru Parlament ca organ statal învestit să adopte legi ordinare.

De reținut că potrivit formei nemodificate a Constituției, mai precis potrivit art. 145 alin. (1), obiecția de neconstituționalitate a Curții Constituționale formulată înainte de promulgare putea fi înlăturată de Parlament în calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului, cu votul a cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, anume în situația în care legea era adoptată în aceeași formă. O astfel de prevedere consacra caracterul Parlamentului subliniat anterior, anume de organ reprezentativ suprem al poporului; modificarea din 2003 a textului Constituției a eliminat, neconstituțional și nelegitim, această prevedere, plasând, prin alte prevederi ale sale, poporul, mai precis organele sale reprezentative, sub Curtea Constituțională.

Soluția oferită de Constituția nemodificată era logică și, respectiv, conformă principiilor de exercitare a suveranității naționale. Necunoașterea acestei mecanism a condus însă la debalansarea mecanismului de exercitare respectiv, prevăzut, altfel, de art. 2 alin. (1) atât al formei nerevizuite, cât și al formei modificate a Constituției-potrivit acestuia, suveranitatea națională se exercită de organele reprezentative ale poporului, precum și prin referendum.

În logica fostului text al Constituției, Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului putea să adopte o dispoziție legală neconstituțională, dar legitimă, promulgarea legii devenind într-o astfel de situație obligatorie. Numai în felul acesta se putea ieși pe cale constituțională din cadrele normale ale Constituției, o lege neconstituțională devenind în felul acesta conformă prevederilor Constituției, soluție care este astăzi imposibilă și de natură să producă, la o adică, posibile catastrofe. Doar necunoașterea mecanismului de exercitare a suveranității naționale a făcut posibilă eliminarea acestei căi cu adevărat strălucite de a rezolva situațiile neconstituționale.

Sub acest din urmă aspect este de remarcat că forma actuală a Constituției României este nelegitimă – ea plasează Curtea Constituțională, cum s-a precizat deja, deasupra organelor reprezentative ale poporului.

(Va urma)

© Valeriu Mangu  

Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu (II)

Și de ce, fiind calificată facultativă, expertiza Curții Constituționale este totuși, ca principiu, obligatorie, inclusiv pentru Parlament?

După cum se poate imediat constata din lectura textului Constituției, deciziile Curții Constituționale privitoare la neconstituționalitatea unei legi – și mai nou, a unei ordonanțe de urgență – sunt obligatorii. Sunt obligatorii deoarece privesc, de principiu, acte normative adoptate de stat. Sub acest aspect, Curtea Constituțională „bate” statul. În mod normal o astfel de obligativitate n-ar trebui să privească decât legile ordinare, nu și cele organice sau ordonanțele de urgență, dar aceasta este o alte chestiune.

Când este vorba despre un aviz al Curții Constituționale privitor la cererea de suspendare din funcție a Președintelui României, acesta se adresează Parlamentului nu în calitate de autoritate legiuitoare, ca în cazul deciziei privind neconstituționalitatea unei legi, ci de organ reprezentativ al poporului. În acest caz este evident că textul Constituției nu putea să dispună obligativitatea unui astfel de aviz pentru popor, care este, prin intermediul organelor sale reprezentative, respectiv prin referendum, detentorul suveranității naționale – v. art. 2 alin. (1) al Constituției. Acesta este sensul prevederii constituționale potrivit căreia avizul este consultativ, fără să se deducă de aici că organele reprezentative ar putea să-l ignore. O prevedere contrară ar fi pus Curtea Constituțională deasupra poporului, ceea ca este inadmisibil. Totuși, și în această situație, avizul trebuie, ca principiu, respectat, căci ce s-ar întâmpla, de pildă, în cazul unui aviz negativ al unui organ de specialitate chemat să constate dacă betonul este sau nu conform cerințelor tehnice privitoare la construcția unui pod? Când avizul, de regulă consultativ, este negativ, directorul nu are altceva de făcut decât să-l respecte, adică să sisteze constuctia podului. A dispune construcția podului într-o asemenea situație constituie o eroare de ordin tehnic, iar de prăbușirea lui nu poate fi acuzat decât directorul respectiv.

Din cele expuse mai sus rezultă că avizul trebuie respectat, ca principiu, întotdeauna, el venind de la unicul organ de specialitate în materie de (ne)constituționalitate. Nici o normă constituțională nu îngăduie Parlamentului, fie el organ reprezentativ al poporului, să contrazică acest aviz, ceea ce nu înseamnă că el nu poate fi, totuși, ignorat – adică pot, teoretic vorbind, să existe situații care nu contravin Constituției, dar care fac necesară suspendarea din funcție a Președintelui României. Totuși, o astfel de situație este exclusă de Constituție, de vreme ce aceasta vorbește, în art. 95 alin. (1), numai despre încălcarea gravă a prevederilor Constituției.

(Va urma)

© Valeriu Mangu

Un prim răspuns pentru dl Traian Băsescu

Desigur, nu dl Traian Băsescu este autorul textului Constituției, fie ea în forma modificată în 2003. Oricine a răsfoit însă un curs de Drept constituțional – și se poate presupune în mod rezonabil că dl Traian Băsescu a făcut așa ceva, cel puțin cât a îndeplinit funcția de Președinte al României – este conștient că textul Constituției, fie în forma nemodificată, fie în cea modificată, este prea sărac în ceea ce privește înțelegerea constuctiei pe care o edifică.

Dl Traian Băsescu, indiscutabil un bun cunoscător al unor părți ale Constituției, se pare însă că doar a răsfoit, atât cât le-a răsfoit, cursurile primite fie chiar înainte de a fi ales în funcția sus-menționată, fără să caute însă să înțeleagă ce anume vor să demonstreze autorii lor. Căci altfel nu se explică de ce domnia sa nu cunoaște, nici până la această dată, câteva din principiile fundamentale care guvernează, după cum se exprimă dl. Ioan Buduca undeva, cartea de căpătâi a națiunii.

De pildă, dl Traian Băsescu nu cunoaște că Președintele României poate să încalce prevederile Constituției, chiar grav, dar numai din motive legitime. În fond, situația este identică celei în care o persoană încalcă dispozițiile unei legi, dar din motive legitime, caz în care aceasta nu răspunde penal. Așa se face că în 2012, poporul român a fost chemat nu să se pronunțe dacă dl Traian Băsescu a încălcat sau nu grav Constituția din motive legitime, pe care altfel, după cum a stabilit atunci Curtea Constituțională, n-a încălcat-o în nici un fel, ci, pur și simplu, dacă a încălcat-o sau nu, nemaicontând dacă grav sau nu. Dar, până la urmă, nici măcar atât, ci dacă mai era sau nu acceptat de cetățeni. Nimeni, nici măcar dl. Ștefan Deaconu, consilierul prezidențial în materie, n-a putut să descifreze tâlcul prevederii cuprinse în art. 95 alin. (1) al Constituției. Dar nici măcar dl Traian Băsescu, altfel atent la multe alte prevederi constituționale, care nu a înțeles sensul verbului „poate” folosit de text – poate da sau poate nu, chiar dacă a încălcat, să zicem, grav prevederile Constituției.

Viața poate să conducă la ivirea unor situații care ies din matricea Constituției și pentru soluționarea cărora se impune încălcarea, chiar gravă, a prevederilor acesteia. Ce poate să facă într-o atare situație Președintele României decât să acționeze în așa fel încât să încalce grav prevederile Constituției? Să zicem că un astfel de exemplu l-a constituit micșorarea salariilor bugetarilor. A fost sau nu însă legitimă măsura? Dacă a fost, Președintele României era apărat de principiul sus-menționat. Asta o putea stabili doar poporul, pe calea referendumului.

Din păcate, nu s-a știut nimic din cele arătate mai sus și deși – repet – Curta Constituțională a stabilit că Președintele României nu încălcase grav prevederile constituționale, ba, mai mult, nu le încălcase deloc, referendumul a avut totuși loc. Un referendum care a lăsat, după cum s-a putut constata ulterior, urme adânci în sufletul Președintelui României de atunci, care ies la suprafață chiar și astăzi.

În primul rând nu s-a știut că referendumul nu trebuia să aibă loc, chiar dacă, după cum prevede Constituția, rezultatul expertizei Curții Constituționale într-un astfel de caz este facultativ. Mai clar spus, nu s-a știut – și nici astăzi nu se știe – de ce acest rezultat este calificat de Constituție ca fiind consultativ și nu obligatoriu.

(Va urma)

© Valeriu Mangu